În calculelele noastre scriitoriceşti, starea de aşteptare impusă de necesitate, nu are o relevanţă anume. Şi, pe acest temei, al nostru, i-o încredinţăm clipei următoare. Starea de aşteptare, pe care ne-am dorit-o, a fost şi este altceva. Cu îngăduinţa cititorului cărţii, ne vom explica.
Starea noastră de aşteptare nu e altceva decât răspunsul din noi, la tot ce macină, e căutarea noastră la tot ce piere, e arderea neputinţelor noastre, e dorinţa de a întoarce faţa acestei lumi spre ea, de a-i dărui ceea ce merită, de a-i reaminti ceea ce a pierdut. În lumea noastră răsturnată nu mai e timp, nici pentru ea, nici pentru noi. Trăim clipa imediată fără să-i dăm şansa celei prezente. O anulăm, ne anulăm. Împrumutăm, de ici, de colo, câte ceva şi pentru noi, şi, deşi ardem din cauza insatisfacțiilor gestului nostru, continuăm. Exersăm, zi după zi, acelaşi lucru al improvizaţiei din noi şi pentru noi. În ceas de noapte, când luna se ridică dăruindu-ne frumuseţea ei, sperând în binele nostru, în noi, urlăm ca lupii hăituiţi: din cauza noastră, a celorlalţi, a cotidianului prea grăbit, a ceasurilor din noi, pierdute pentru totdeauna, de frica de noi înşine, de clipa ultimă sau imediată.
Trăim improvizat, în această lume a arderii covârşitoare şi nedrepte. Ne-am obişnuit în starea noastră şi, rar, ne-o asumăm. Altă suferinţă, în plus.
Noi, autorii acestei cărți, ştim aceste lucruri fiindcă ne supunem aceluiaşi chin. Improvizat sau nu. Ne supunem, dar ne dorim să ne şi eliberăm de el. Şi, cu un ajutor anume, special, am reuşit.
Din acest chin s-a născut starea noastră de aşteptare. Departe de a fi o stare diafană, senină și optimistă e o stare a trăirii depline, căutătoare de sensuri și răspunsuri, de soluţii şi speranţă temeinică. Datorită ei, înţelesurile refuzate atâta timp au fost descâlcite şi totul a căpătat strălucirea cuvenită. Ne-am reamintit ce înseamnă noţiunea de splendoare, şi prin ea am întâlnit şi înțeles destinele personajelor noastre. Ele au intrat în viaţa noastră, au întors tristeţea din noi, preschimbând-o în melancolie. Ne-au făcut să tânjim după timpul magic, după încrâncenarea umană de a rezista, şi nu numai: de a supune tot ce e vremelnic. Ne-am împăcat sufletele iar lacrima lor s-a transformat în cuvinte. Ele ne ajută acum să-l întâmpinăm pe cititor, aşa cum se cuvine. Ele îi vor reaminti ceea ce merită, ele îl vor face să se îngrijească de sufletul lui. Şi atunci, în unica clipă a zborului, vom fi noi înşine, neînsăilaţi, întregi şi umani.
Starea noastră de aşteptare nu e altceva decât răspunsul din noi, la tot ce macină, e căutarea noastră la tot ce piere, e arderea neputinţelor noastre, e dorinţa de a întoarce faţa acestei lumi spre ea, de a-i dărui ceea ce merită, de a-i reaminti ceea ce a pierdut. În lumea noastră răsturnată nu mai e timp, nici pentru ea, nici pentru noi. Trăim clipa imediată fără să-i dăm şansa celei prezente. O anulăm, ne anulăm. Împrumutăm, de ici, de colo, câte ceva şi pentru noi, şi, deşi ardem din cauza insatisfacțiilor gestului nostru, continuăm. Exersăm, zi după zi, acelaşi lucru al improvizaţiei din noi şi pentru noi. În ceas de noapte, când luna se ridică dăruindu-ne frumuseţea ei, sperând în binele nostru, în noi, urlăm ca lupii hăituiţi: din cauza noastră, a celorlalţi, a cotidianului prea grăbit, a ceasurilor din noi, pierdute pentru totdeauna, de frica de noi înşine, de clipa ultimă sau imediată.
Trăim improvizat, în această lume a arderii covârşitoare şi nedrepte. Ne-am obişnuit în starea noastră şi, rar, ne-o asumăm. Altă suferinţă, în plus.
Noi, autorii acestei cărți, ştim aceste lucruri fiindcă ne supunem aceluiaşi chin. Improvizat sau nu. Ne supunem, dar ne dorim să ne şi eliberăm de el. Şi, cu un ajutor anume, special, am reuşit.
Din acest chin s-a născut starea noastră de aşteptare. Departe de a fi o stare diafană, senină și optimistă e o stare a trăirii depline, căutătoare de sensuri și răspunsuri, de soluţii şi speranţă temeinică. Datorită ei, înţelesurile refuzate atâta timp au fost descâlcite şi totul a căpătat strălucirea cuvenită. Ne-am reamintit ce înseamnă noţiunea de splendoare, şi prin ea am întâlnit şi înțeles destinele personajelor noastre. Ele au intrat în viaţa noastră, au întors tristeţea din noi, preschimbând-o în melancolie. Ne-au făcut să tânjim după timpul magic, după încrâncenarea umană de a rezista, şi nu numai: de a supune tot ce e vremelnic. Ne-am împăcat sufletele iar lacrima lor s-a transformat în cuvinte. Ele ne ajută acum să-l întâmpinăm pe cititor, aşa cum se cuvine. Ele îi vor reaminti ceea ce merită, ele îl vor face să se îngrijească de sufletul lui. Şi atunci, în unica clipă a zborului, vom fi noi înşine, neînsăilaţi, întregi şi umani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu