Actul creaţei

    Era o dimineață blândă, îngăduitoare cu orice fel de meşteşugire. Era anotimpul începutului de lume. Toate străluceau prin voia Domnului, totul era orânduit de mâna Lui, chiar şi pustiul nemărginirii stătea în propria fire, nemişcat.
     Domnul S-a privit cu ochii minţii şi S-a dedat, cu bună-voie, îndeletnicirii plănuite.
     Lumina dimineţii cădea pe chipul său, pe mâinile sale, atât de deprinse cu munca, pe trupul său arcuit, ce acoperea, parcă protejând, mica fiinţă la care meşteşugea. Şi, pe măsură ce din mâinile sale se năştea acel omuleţ, în aceeaşi proporţie, se năştea iubirea lui Dumnezeu pentru Creaţia lui.   
     Chiar pentru El, starea de aşteptare a fost o încercare, pentru că lui Dumnezeu actul creării omului nu i-a fost indiferent, ci a fost unul tensionat, căci El era conştient că, după aceea, lumea va fi alta şi chiar El Însuşi va fi altul. Dar chiar El însuşi voia să fie „altul” – şi tocmai de aceea crea. Aştepta să fie Creatorul creat.
     În tot acest timp, El va fi fost atent la toate, inlusiv la „semnele” privitoare la ceea ce ar fi urmat să fie. Ni-L închipuim întrebându-se: „Ceea ce trăiesc eu aici, sus, se poate oglindi în ceea ce se află jos?”
     Semnele pe care le aştepta Dumnezeu trebuiau să-I răspundă la întrebarea: „Voi fi Eu inclus Creaţiei Mele?” Îl imităm, întrebându-ne: „Suntem noi incluşi personajelor noastre?” Ne mai închipuim asemenea că după ce se va fi încheiat Creaţia, adică din acel timp şi până astăzi inclusiv, tocmai pentru că Creaţia este fără limită în spaţiu şi timp, starea de aşteptare a Lui Dumnezeu nu s-a încheiat. Şi-atunci, poate ca o imitatio Dei, noi, precum şi personajele noastre, trăim starea de aşteptare. O trăim tensionat şi aşteptând noi înşine „semne”, ca şi El. O trăim întorcându-ne la întrebarea: „Ceea ce trăim noi aici, jos, poate oglindi ceea ce se află sus?”