Acumulările istorice ale ultimelor
secole nu se pot limita în fapt
la semnificaţiile lor oficiale. Oficial − trecând prin
asumarea binefacerilor reprezentate de raţionalismul cartezian, de newtonism,
de abordarea lumii exclusiv ca un univers material, de industrialism − se spune
că omul
s-a eliberat de ceea ce, în epocile obscurantiste anterioare, fuseseră pentru
el limite existenţiale. Asta a însemnat în principal eliberarea de idei şi
doctrine agreate de Biserică; eliberarea de acestea n-a întârziat să trimită la
cauza lor, Biserica însăşi. Dar oficial nu se spune nimic despre faptul că eliberarea
de Biserică − adică de ceea ce e perceput ca "instituţia lui
Dumnezeu" − a fost confundată cu eliberarea de Dumnezeu. Nu se spune de
asemenea că această eliberare nu s-a făcut în beneficiul omului, ci beneficiar
a fost statul modern − aflat atunci în
perioada departajării de Biserică. Astfel un factor opresiv a fost înlocuit cu
alt factor opresiv. Opresorul obscurantist a fost înlocuit cu opresorul
pozitivist. -
Bisericii limitându-i-se puterile, a
putut fi impusă o laicizare generală. Forma predilectă a acesteia a constat într-o demonetizare a lui
Dumnezeu, redus în mod tot mai accentuat la o sumă de ritualuri − uşor de
parcurs şi uşor de înţeles la toate palierele societăţii. Ritualuri suficiente
însă statului, care nu voia de fapt să-L elimine pe Dumnezeu, ci doar să-L domine!
Bătălia aceasta s-a purtat în legătură cu miracolele lui Dumnezeu, şi viza în
modul cel mai evident discredi-tarea posibilităţii de raportare o omului la
sacru, ce trebuia ră rămână un cuvânt fără conţinut pentru el.
Nu doar Dumnezeu, şi în niciun caz
Biserica, au fost cele mai mari victime ale desacralizării, ci în primul rând
omul. Omul modern a ajuns să fie profund stresat de sacru, care i se arată azi
ca o capcană ce pândeşte ameninţător. De aceea, omul nu iubeşte mitul şi face în
legătură cu el două acte de maximă gravitate. Întâi, el respinge mitul şi îl
înlocuieşte cu basmul, care este un mit căruia i s-a extirpat sacrul şi a fost limitat
la o posibilitate faptică imaginativă. În al doilea rând, omul modern reduce
mitul la rit, nevrând să ştie că mimarea ritualică nu poate avea acelaşi statut
cu participarea la mitt.
Omul este cel
pe seama căruia
s-a declanşat somnul sacrului, care este
somnul
idealului. Pe somnul idealului se bazează în mod fundamental sistemul, care
proclamă suficienţa cotidianului − limita materială a omului în lume, conform căreia omul nu ar putea
trăi decât în cotidian, singurul univers în care s-ar putea mişca, singurul ale
cărui semnificaţii s-ar arăta anticipabile, deci autentice pentru el. A apăra
sistemul înseamnă a te încadra în repetabil, în cotidian, şi a-l confirma
astfel. Statul are nevoie de stabilitate, iar doctrina existenţei omului
exclusiv în cotidian a fost instituită pentru a deveni sursa principală a
stabilităţii sale. Sistemul este artificialitatea−schema−repetabilul.
Aceste identificări sunt trei repere de definire prin negaţie a lui Dumnezeu. În
realitate, cotidianul este legământul cu diavolul, căci cotidianul e acel loc
din care lipseşte Dumnezeu.
Sistemul a reuşit să
inducă omului sugestia că acesta este exclusiv legat de cotidian lucrând la ea
neîncetat, an după an, prin învăţământul de stat, care a fost confirmat prin învăţământul neoficial,
cel interuman, ca modalitate subtilă, aflată adesea în limita subliminală.
Acest învăţământ interuman i-a adus la rampă (la fel ca întotdeauna în istorie)
pe oamenii cu experienţă (de viaţă). Omul cu experienţă este omul respectabil
pentru că are memoria repetabilului şi o poate pune la dispoziţia celorlalţi.
Sistemul îi cultivă pe oamenii cu experienţă (experienţa este un argument
decisiv în calificarea indivizilor), deoarece sistemul cultivă repetabilul −
cotidianul adică. Noi dorim să ne raportăm însă − în
mod fundamental − mai puţin din experienţa
vieţii noastre (sau a altora), ci din desăvârşirea noastră potenţială.
Sistemul a purtat şi a câştigat bătălia
pentru cotidian, adică reducerea uni-versului existenţei umane în mod exclusiv
la cotidian. Omul de astăzi repetă întruna: Eu
nu mă pot ridica mai presus de ceea ce sunt şi nici nu vreau asta, căci dacă ar
fi aşa, ceilalţi m-ar arăta cu degetul ca pe o ciudăţenie. Oficial,
acestuia i se confirmă: Nu poţi fi mai
presus de ceea ce eşti tu însuţi, dar poţi fi mai presus de ceilalţi. Cum?
Prin ceea ce într-adevăr se poate dobândi: bogăţie, putere, relaţii, dorinţe
satisfăcute. Adică nu poţi fi mai presus calitativ, dar poţi fi mai presus
cantitativ. Cotidianul neagă calitatea şi iubeşte cantitatea. IQ însuşi e o mistificare,
odată ce criteriile cu care operează el sunt esenţial cantitative şi vorbesc
doar despre ceea ce este omul şi nimic despre ceea ce poate deveni.
Materialul uman cu care lucrează
cotidianul este acel tip de om care cere foarte puţin de la viaţă. Şi care o face
cu suficienţa că de fapt el cere tot ce se poate, în mod realist, să fie cerut,
şi că tot ceea ce el nu ştie să ceară nu poate fi cerut. El vrea să stea în
rând cu ceilalţi, aliniaţi pe-aceeaşi sfoară şi suspectându-se unul pe altul că
ar putea vreodată să iasă din acest rând. Sistemul îşi doreşte oameni eşuaţi
total în cotidian, aspirând exclusiv la valori ale cotidianului şi
rezolvându-şi toate ierarhiile în cotidian. Pe aceştia sistemul îi preţuieşte,
îi promovează şi-i stimulează. A te ridica împotriva cotidianului înseamnă a te
ridica împotriva sistemului.
Cotidianul se imită pe sine; idealul Îl
imită pe Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre oamenii de astăzi cred că n-au nicio
responsabilitate faţă de ideal, căci, deşi uneori el pare că există, de fapt nu
există niciodată. Ci se simt responsabili faţă de cotidian, deoarece nu se
îndoiesc că acesta există şi că în cadrul lui ei se regăsesc cu toţi ai lor.
Sistemul a impus un anume statut al
normalităţii, care-i acceptă omului în-treaga suită de necesităţi şi
revendicări ce decurg din cotidian. Sistemul răsplă-teşte prin toleranţă exclusiv
pe cei ce confirmă cadrele cotidianului. Omul promo-vat astfel se arată
tolerant faţă de slăbiciunile celorlalţi, aşteptându-se ca şi ceilalţi să
treacă cu vederea micimile lui. Ba, sistemul se arată chiar dispus să accepte
că omul, în situaţii speciale, poate rătăci dreapta măsură a cotidianului, că
poate crede în ceea ce a construit el însuşi în mod imaginar. Dacă omul res-pectiv
revine şi se dezice de rătăcirea lui, sistemul îşi arată toleranţa, iertându-l.
O astfel de situaţie e binevenită, căci arată forţa sistemului.
Cotidianul reduce spiritul uman la
capacitatea de a memora Prospecte, Mo-duri de întrebuinţare, şi de a găsi
posibilităţile concrete pentru a eluda diverse limite formale. Omul de azi
manipulat de sistem a fost indus să creadă că tot ce este în jurul său, tot
ce-l priveşte se reduce la o schemă, la o reţetă. Omul astfel nu se îndură să
accepte că el însuşi poate alcătui nu una, ci o multitudine de
"reţete", cu toatele mai bune decât cea pe care i-ar pune-o la
dispoziţie altcineva.
Nu trebuie edulcorată realitatea că
nimic din ce e cotidian nu durează: o manifestare aleatorie urmează altei
manifestări aleatorii. Mulţi trec liniştit peste acest impas, amintindu-şi că
nici omul însuşi nu durează, astfel încât nu e vorba aici decât de o adaptare
şi o confirmare. Paşii noştri în cotidian, acţiunile obli-gatorii de zi cu zi,
rutinele, stereotipiile, tot ce pare ineludabil din punct de vede-re diurn −
toate sunt nefundamentale pentru noi în realitate, dar nu se poate face
abstracţie de ele, nu se poate supravieţui fizic fără ele. Ce pondere rămâne să
aibă ele? Cum pot fi demarcate limitele lor? A pune aceste întrebări e
esenţial, dar omul modern îndeobşte nu consideră că ele trebuie puse.
Răspunsurile celor care le-au pus deja sau le vor pune constituie marea
ecuaţie individuală.
Tot ce ţine de sufletul nostru e
original şi unic, şi e fundamental pentru noi. Şi totuşi, chiar fundamental
fiind, este în pericolul de a fi ţinut la distanţă sau chiar eliminat total din
existenţă. Între aceşti doi poli se joacă destinul lui Dum-nezeu în noi.
Nu confundaţi miracolul cu Dumnezeu. Miracolul e de la
Dumnezeu, dar Dumnezeu e mai mult decât miracolul de la El. Cineva spunea: Miracolul există, dacă încerci să participi la el;
dacă nu, el rămâne doar o împrejurare necredibilă. Este întocmai ce se întâmplă
cu Dumnezeu: există, dacă tu crezi că există; crezi că există dacă participi la El.
Ce se poate şi ce nu se
poate... ce există şi ce nu există... ce este real şi ce nu este? Acestea sunt
"reperele". Cum diferenţiem lucrurile? Printr-un lucru simplu... şi
complex totodată: noi înşine. Universul merge odată cu noi. Parcă s-ar dezvălui
odată cu noi. Răspundem noi manifestărilor lui; sau răspunde el mani-festărilor
noastre? Din ceea ce percepem, cât este mesaj? Cât e consecinţă? Cât e
aleatoriu? Câtă vreme cotidianul ne spune că aia-aia-şi-ailalta nu există, ne oprim şi aşteptăm să vedem ce
clarificări apar. Dar când cotidianul ne spune că pur şi simplu noi nu existăm,
atunci refuzăm să credem. Ce vom mai putea însă recupera din ceea ce am apucat
să acceptăm că nu există doar pentru că a afirmat-o cotidianul?
Omul trebuie să atingă un grad superior de
spiritualizare, plecând de la a conştientiza că spiritul e mai puternic decât
materia/corpul. Acest raport s-ar putea numi sublimare, pentru că autoimaginea
pleacă de la o realitate, pe care o depăşeşte, şi astfel ajunge la alta,
superioară. E ca procesul prin care aurul se aduce la suparafaţă. Dacă acceptăm
că puterile spiritului sunt infinite − ceea ce astăzi orice om cu un bagaj de cunoştinţe
satisfăcător şi cu o îndestulă deschi-dere a spiritului acceptă − atunci de ce
refuzăm ideea de trăire peste fire, de acces la splendoare? Doar pentru că avem
propriile experienţe în cotidian?
Astăzi “lumea oamenilor” se află într-un
impas identitar, într-o fundătură, şi este tot mai expusă faţă de dictatura
concretului, a imediatului suficient. Starea asta de lucruri trebuie să se
schimbe. Iniţierea în splendoare este
o invitaţie, un îndemn. Dar cui face ea această invitaţie? Omului deschis să se preţuiască pe sine! Nu în sensul: “mă
preţuiesc pe mine însumi pentru că ştiu să mă descurc în lumea aceasta”, ci:
“mă preţuiesc pe mine însumi pentru că pot să mă ridic dea-supra limitelor
condiţiei mele; mă preţuiesc pe mine în primul rând pentru ceea ce pot deveni”.
Dumnezeu se află în om; omul care nu se preţuieşte pe sine neagă
realitatea că Dumnezeu se află în el. Dar omul care se preţuieşte pe sine fără
a crede că Dumnezeu se află în el face un act de veleitarism lipsit de har.
Dumnezeu din om trebuie respectat, iar apropierea de el trebuie să se facă cu
grijă şi smerenie. Sinele nostru nu este un castel care se ia cu asalt.
Trebuie să punem în valoare acum, în ceea
ce ar putea fi un moment-zero, ideea de devenire, de autodevenire! Aceasta se
poate realiza numai activ, ca un act de conştiinţă. Se poate realiza luând ca
normă o imagine: proiecţia ta în vii-tor. Spuneam mai înainte că sistemul îl
promovează pe omul cu experienţă, de-oarece acesta are memoria repetabilului.
Nu astfel de repere trebuie să fie fundamentale pentru noi de acum încolo, ci
trebuie să ne instituim noi înşine ca oameni cu memoria viitorului.
Suntem
ceea ce ne imaginăm − spunea cineva. A constata ceea ce eşti în cotidian este
un act negativ şi frustrant, pentru că imaginea respectivă totdeauna se vrea
ameliorată.
Dar iată care ar putea
să fie cheia: autoimaginea. Omul raportându-se la
ceea ce poate deveni. Dar nu politic, nu social, nu economic şi nu cultural, ci
spiritual. Ca o amplitudine de dezvoltare proprie,
pas cu pas, din reper în reper, din act de conştiinţă în act de conştiinţă. Autoimaginea
copleşeşte ca putere “realitatea”.
Iniţierea
în splendoare... Ce fel de splendoare? Splendoarea e starea pură de dumnezeire.
Ce fel de iniţiere? Fiecare va da răspunsul în taină, pentru el şi pentru
Dumnezeu − cel mai complet, în ultima clipă a vieţii lui. De fapt, plecăm de la
pământ, condiţia noastră actuală, spre a face ascensiunea spre cer, spre
Dumnezeu din noi. Într-acolo trebuie să ne urmăm drumul: spre sinele nostru
superior, care e Dumnezeu. El e în noi. Asta nu înseamnă însă că ar fi aproape
sau că drumul spre El ar fi lesnicios; nu e astfel, pentru că drumul spre
sinele superior înseamnă în prim-plan eliberarea de atâtea concepţii ori
deprinderi care fac din om prizonierul unei viziuni minore asupra realităţii.
Un om, odată, a plecat să se iniţieze. Cine era acel om? Când se întâmpla asta?
S-a întâmplat poate chiar azi, mai devreme, poate ieri, poate la începutul
lumii. Poate omul acela era chiar Adam. Dacă a fost aşa, de ce ne amintim
despre el doar că a fost izgonit din Paradis, odată cu femeia lui?
Am pierdut participarea la
Creaţia originală, pentru că n-am fost acolo, dar ni s-a dat o compensaţie pe
măsură: creaţia continuă − la care putem participa, de la care nu avem voie să
lipsim, dar de care nu suntem conştienţi totdeauna, şi de care tocmai ne
dezbărăm. Ne dezbărăm negând implicit capacităţile noastre şi de fapt lucrând
să adormim în noi factorul creaţiei, adică spiritul, să-l înlănţuim, chiar să-l
negăm şi să ne adâncim în obscuritatea suficientă a materiei. Nu trebuie să ne
oprim a ne imagina continuarea la orice. Aşa creăm şi stăpânim lumea în care
devenim. Dacă n-o facem, luăm lucrurile aşa cum ni le dă cotidianul, şi acolo
ne înmormântăm.
Metamorfozarea Dumnezeului din om în
speranţă poate fi un început, în măsura în care omul conştientizează, dincolo
de datele recunoscute ale creaţiei, că doar el va stabili palierul calităţilor
pentru Dumnezeul din el însuşi – el va stabili ce este inclus acolo şi va
descoperi “cotele tăriei” a ceea ce a descoperit că este inclus acolo. Odată
şi-odată, trebuie să ne luăm inima în dinţi şi să recunoaştem că, aşa cum noi
nu suntem egali cu toţii, la fel Dumnezeu nu e acelaşi pentru toţi, ba chiar nu
e acelaşi – de la un moment la altul – nici pentru fiecare om în parte, căci
unul e Dumnezeu pentru cel care refuză pur şi simplu ideea de splendoare şi
altul pentru cel care a pornit spre ea şi a putut decoperi “cotele tăriei”
poate nici măcar sperate înainte. Trebuie ca în mod responsabil şi curajos să
vorbim de calitatea raportării la Dumnezeu!!!
Să numim lucrurile corect: aşa cum
societatea actuală reprezintă epuizarea şi falimentul sufletesc al omului, care
nu mai este stăpânul creaţiilor sale, ci devine sclavul lor, fiind neutralizat
de ele, la fel ea consemnează epuizarea şi falimentul literaturii, învinsă deja
de computer, pentru că aceasta a capotat în realismul modelelor repetabile,
uitând că omul este minunat tocmai prin salba unicităţilor sale. Iniţierea în splendoare ar putea fi
astfel şi chemarea spre o literatură nouă, emanând din fluidul unei noi
spiritualităţi, o literatură descătuşată de curente şi de aşteptări consumate,
refuzând previzibilităţile şi asumarea destinelor minore.
Mişcarea noastră nu oferă soluţii,
pentru că a da soluţii înseamnă a răpi libertatea. Mişcarea noastră oferă
modalităţi de abordare; cu soluţiile vine fiecare dintre noi în parte, pentru
sine.
OTILIA SÎRBU şi CRISTIAN
TIBERIU POPESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu