Pygmalion

      Pygmalion din Cipru a fost un tânăr sculptor talentat, frumos pe deasupra, având lumea la picioare şi văzând cum totul străluceşte în jurul său. Un răsfăţat al sorţii, aparent, pentru că de fapt el căuta sensurile şi semnificaţiile lumii sale, dar nimic nu părea să-l împace. Într-o seară, rănit şi sedus de propriul ideal, tânărul a descoperit luna venită pe bolta cerească cu mult înainte de lăsarea nopţii. Luna albă, cremoasă pe cerul încă alb al zilei, aşteptând să se lanseze în noapte... să strălucească, să fie ea. Se simţea la locul ei chiar şi în acel apus, aprig neostoit. Fire de artist, Pygmalion a căutat şi soarele, căci era vremea lui. Şi-a întors privirea şi mare i-a fost mirarea să dea de el. Nu plecase. Deşi păreau despărţiţi pe vecie, în acel ceas al după-amiezii, erau acolo, împreună, pe bolta cerească. Marea îşi despica valurile sub lumina celor doi aştri, iar tânărul a hotărât că nu va avea linişte, până nu va dobândi chipul femeii ideale.

     A tras obloanele casei sale şi, în ritmul valurilor mării, s-a apucat de treabă. Marmura şi fildeşul căpătau formele dorinţei sale, chipul femeii imprimat în sufletul său. A sculptat o femeie de o frumuseţe neasemuită, şi a numit-o Galatea. El s-a îndrăgostit de femeie, dar femeia lui era o statuie doar.

     Pygmalion a fost atunci absorbit în starea de aşteptare, care are puterea de a vesti prin sine ceea ce va fi să se întâmple. Pygmalion a început să trăiască în avans bucuria pe care dorea s-o dobândească, splendoarea pe care o ştia ca noţiune, deşi nu putea spune ce conţinut are această noţiune, precum a început să trăiască şi împlinirea despre care primise veste. Americanii numesc astăzi această stare, poate puţin cam preţios, prin expresia self fulfilling prophecy. Prophecy!...

     Mitul mai spune că, văzând chinul lui Pygmalion, zeiţa iubirii, Afrodita, i-a dăruit suflu Galateei, dând împlinire stării lui de aşteptare.

     Am adus vorba despre acest mit, deoarece cotidianul ars i-a alterat înţelesul. A spune că Pygmalion o crează pe Galatea este un înţeles parţial, deci fals. Pygmalion a creat-o pe Galatea, e-adevărat, dar tot adevărat este că Galatea l-a creat pe Pygmalion. Ne întâmpină iarăşi mitul Creatorului creat.