Pygmalion

      Pygmalion din Cipru a fost un tânăr sculptor talentat, frumos pe deasupra, având lumea la picioare şi văzând cum totul străluceşte în jurul său. Un răsfăţat al sorţii, aparent, pentru că de fapt el căuta sensurile şi semnificaţiile lumii sale, dar nimic nu părea să-l împace. Într-o seară, rănit şi sedus de propriul ideal, tânărul a descoperit luna venită pe bolta cerească cu mult înainte de lăsarea nopţii. Luna albă, cremoasă pe cerul încă alb al zilei, aşteptând să se lanseze în noapte... să strălucească, să fie ea. Se simţea la locul ei chiar şi în acel apus, aprig neostoit. Fire de artist, Pygmalion a căutat şi soarele, căci era vremea lui. Şi-a întors privirea şi mare i-a fost mirarea să dea de el. Nu plecase. Deşi păreau despărţiţi pe vecie, în acel ceas al după-amiezii, erau acolo, împreună, pe bolta cerească. Marea îşi despica valurile sub lumina celor doi aştri, iar tânărul a hotărât că nu va avea linişte, până nu va dobândi chipul femeii ideale.

     A tras obloanele casei sale şi, în ritmul valurilor mării, s-a apucat de treabă. Marmura şi fildeşul căpătau formele dorinţei sale, chipul femeii imprimat în sufletul său. A sculptat o femeie de o frumuseţe neasemuită, şi a numit-o Galatea. El s-a îndrăgostit de femeie, dar femeia lui era o statuie doar.

     Pygmalion a fost atunci absorbit în starea de aşteptare, care are puterea de a vesti prin sine ceea ce va fi să se întâmple. Pygmalion a început să trăiască în avans bucuria pe care dorea s-o dobândească, splendoarea pe care o ştia ca noţiune, deşi nu putea spune ce conţinut are această noţiune, precum a început să trăiască şi împlinirea despre care primise veste. Americanii numesc astăzi această stare, poate puţin cam preţios, prin expresia self fulfilling prophecy. Prophecy!...

     Mitul mai spune că, văzând chinul lui Pygmalion, zeiţa iubirii, Afrodita, i-a dăruit suflu Galateei, dând împlinire stării lui de aşteptare.

     Am adus vorba despre acest mit, deoarece cotidianul ars i-a alterat înţelesul. A spune că Pygmalion o crează pe Galatea este un înţeles parţial, deci fals. Pygmalion a creat-o pe Galatea, e-adevărat, dar tot adevărat este că Galatea l-a creat pe Pygmalion. Ne întâmpină iarăşi mitul Creatorului creat.

Luna cea mai mare

      Ziarele au titrat: „05. 05. 2012, Cea mai mare lună plină!”...

     Ziua a cincea, din luna a cincea, din anul cinci, pentru că 2012 este şi el cinci. 5 mai, sâmbătă. Lună plină – adică rotundă, întreagă, perfectă. Şi totodată aflată la perigeu, la cea mai apropiată distanţă de pământ, căci orbita ei nu este perfect circulară. „Doar” la 356955 km. De aici raritatea fenomenului – să se potrivească a fi şi lună plină, şi la perigeu. I-au spus „Luna cea mai mare”, „Super-Luna”. Fiind cea mai aproape lună plină, a fost şi cea mai strălucitoare. Tehnic vorbind, a apărut a fi cu 16% mai mare decât în mod normal şi cu 30% mai strălucitoare ca de obicei... 

     În seara aceasta am descoperit luna înainte de noapte. Luna albă, cremoasă pe cerul încă alb al zilei, aşteptând să se lanseze în noapte... să strălucească, să fie ea. 

     Ne-am întors cu ochii după soare. Era la locul lui, încă în apus, aprig, neostoit. Văzuse şi el luna, în această splendoare a ei, de rotunjime, de plinătate. O vedea cât era de dornică să lumineze în noapte. O privea, văzând desăvârşirea! Ştia că bărbatul este puterea de a proteja, iar femeia e puterea de a alinta. „Dacă ziua a fost a mea, noaptea i se cuvine ei în întregime!”... Ştia că misiunea lui este să protejeze... desăvârşirea.

     Noi, privindu-i, ne-am dorit ca fiecare să aibă ceea ce i se cuvine. Eram între ei. Luna, în faţa noastră, era palidă de teama de a nu rata nici o fărâmă din ceea ce urma să se întâmple – să fie mai mare decât de obicei, să fie mai strălucitoare. Iar puterea ei de a alinta să crească pe măsură... Când ne-am întors din nou privirea, Soarele se retrăsese în apus, după o zi căreia el i-a dăruit iubire, şi iubirea lui ne-a dat nouă şansa de a fi noi, fără teama că vom rata esenţialul: luna care ne va întregi. Noi, prinşi în lumina de zi, în lumina de noapte. Noi, întregi, strălucind pe bolta destinului nostru...

     Soarele şi luna deodată pe cer n-a fost numai o observaţie astronomică, ci s-a ridicat a fi un simbol pe care l-am asumat. Pentru acea zi, acest simbol a fost cheia noastră de acces spre cotidianul magic. Personajele noastre au şi ele chemarea cotidianului magic. La acesta poţi ajunge în diverse feluri, şi poate ajunge şi fiecare om în parte. Dar în modul cel mai sigur şi mai adânc pot face asta un bărbat şi o femeie care se iubesc peste fire, pentru că în oricare altă tentativă de a prinde magicul omul apare fragmentat, şi numai în iubire intră tot ceea ce îl defineşte: şi sufletul, şi mintea, şi trupul... şi îndumnezeirea.

Actul creaţei

    Era o dimineață blândă, îngăduitoare cu orice fel de meşteşugire. Era anotimpul începutului de lume. Toate străluceau prin voia Domnului, totul era orânduit de mâna Lui, chiar şi pustiul nemărginirii stătea în propria fire, nemişcat.
     Domnul S-a privit cu ochii minţii şi S-a dedat, cu bună-voie, îndeletnicirii plănuite.
     Lumina dimineţii cădea pe chipul său, pe mâinile sale, atât de deprinse cu munca, pe trupul său arcuit, ce acoperea, parcă protejând, mica fiinţă la care meşteşugea. Şi, pe măsură ce din mâinile sale se năştea acel omuleţ, în aceeaşi proporţie, se năştea iubirea lui Dumnezeu pentru Creaţia lui.   
     Chiar pentru El, starea de aşteptare a fost o încercare, pentru că lui Dumnezeu actul creării omului nu i-a fost indiferent, ci a fost unul tensionat, căci El era conştient că, după aceea, lumea va fi alta şi chiar El Însuşi va fi altul. Dar chiar El însuşi voia să fie „altul” – şi tocmai de aceea crea. Aştepta să fie Creatorul creat.
     În tot acest timp, El va fi fost atent la toate, inlusiv la „semnele” privitoare la ceea ce ar fi urmat să fie. Ni-L închipuim întrebându-se: „Ceea ce trăiesc eu aici, sus, se poate oglindi în ceea ce se află jos?”
     Semnele pe care le aştepta Dumnezeu trebuiau să-I răspundă la întrebarea: „Voi fi Eu inclus Creaţiei Mele?” Îl imităm, întrebându-ne: „Suntem noi incluşi personajelor noastre?” Ne mai închipuim asemenea că după ce se va fi încheiat Creaţia, adică din acel timp şi până astăzi inclusiv, tocmai pentru că Creaţia este fără limită în spaţiu şi timp, starea de aşteptare a Lui Dumnezeu nu s-a încheiat. Şi-atunci, poate ca o imitatio Dei, noi, precum şi personajele noastre, trăim starea de aşteptare. O trăim tensionat şi aşteptând noi înşine „semne”, ca şi El. O trăim întorcându-ne la întrebarea: „Ceea ce trăim noi aici, jos, poate oglindi ceea ce se află sus?”

Ce înseamnă a ştii de unde vine zborul?

     Am pus aceste cuvinte ca motto cărţii noastre: „«Dacă nu cunoşti de unde vine dansul, n-ai să poţi dansa». Dacă nu ştii de unde vine zborul, n-ai să poţi zbura”...

     Icar se afla în labirint şi fusese condamnat să nu-l poată părăsi. Se simţea cel mai nefericit om din lume, şi gândul acesta nu-i dădea pace. A jurat să n-aibă linişte până nu va găsi calea de a pleca de-acolo.

     Pentru un singur lucru bun putea mulţumi zeilor: că i-o aduseseră în cale, acolo, în sihăstria labirintului, pe nimfa Aeia. Se iubiseră cu o iubire despre care ştiau că una mai mare nu poate fi. I-a mărturisit despre gândul care nu-i dădea pace. Nimfa Aeia voia din toată fiinţa ei să nu-l piardă niciodată, dar de iubit îl iubea încă şi mai mult. Atunci i-a vorbit despre zbor. L-a îndemnat să-şi construiască aripi. Şi i-a spus: „Nu trebuie să zbori, ca să scapi din labirint. Zborul e lucru sfânt – trebuie să zbori doar de dragul zborului”.

     Icar era în al nouălea cer şi s-a apucat îndată de treabă. Nu-i lipsea râvna, nu-i lipsea măiestria, nu-i lipsea curajul... credea că nu-i lipseşte nimic.

     S-a ridicat sus şi a văzut cum labirintul rămâne în urmă. N-a mai auzit-o deci pe Aeia, care-i striga cu durere: „Zboară de dragul zborului!”

     Icar simţea că lumea e a lui. Era un biruitor. Nu-i lipsea râvna, nu-i lipsea măiestria, nu-i lipsea curajul... şi-atunci a ţâşnit în sus, spre soare...

Cum s-a născut Iniţierea în splendoare

Cartea noastră aşa s-a născut: din revolta din noi faţă de „starea lumii”. Din dorinţa de a aduce lumina nouă şi celorlaţi. Lumina nu poate fi adusă de cineva anume, de „unul-singur”, ea nu poate fi adusă decât în ideea de împreună. A te bate de unul-singur cu vântul desfrunzitor e doar o luptă pierdută dinainte. În ideea de împreună am reuşit însă. Ne-am încurajat şi am sperat în imboldurile noastre spre lumină. Din ea s-au născut personajele noastre. Din lumină se naşte totul: iubirea, dăruirea, splendoarea în esenţa ei. Toate acestea ne-au fost dăruite cu generozitate în acel timp imprescriptibil al nostru, timp de început. Oamenii au renunţat îndeobşte la timpul de început, crezând că el s-a dus şi dus a fost. Ce risipă! Pentru că pierzând reperul timpului de început, ajungi să trăieşti cu spaima de omul de lângă tine, cu spaima că i-ai putea dărui în zadar. Şi ajungi să nu te bucuri de tine, de teamă că astfel ai putea răni, că ai putea nemulţumi, că ai putea sfida, chiar. Iar asta nu e altceva decât o victorie a cotidianului împotriva ta.

Starea de aşteptare...

În calculelele noastre scriitoriceşti, starea de aşteptare impusă de necesitate, nu are o relevanţă anume. Şi, pe acest temei, al nostru, i-o încredinţăm clipei următoare. Starea de aşteptare, pe care ne-am dorit-o, a fost şi este altceva. Cu îngăduinţa cititorului cărţii, ne vom explica.
Starea noastră de aşteptare nu e altceva decât răspunsul din noi, la tot ce macină, e căutarea noastră la tot ce piere, e arderea neputinţelor noastre, e dorinţa de a întoarce faţa acestei lumi spre ea, de a-i dărui ceea ce merită, de a-i reaminti ceea ce a pierdut. În lumea noastră răsturnată nu mai e timp, nici pentru ea, nici pentru noi. Trăim clipa imediată fără să-i dăm şansa celei prezente. O anulăm, ne anulăm. Împrumutăm, de ici, de colo, câte ceva şi pentru noi, şi, deşi ardem din cauza insatisfacțiilor gestului nostru, continuăm. Exersăm, zi după zi, acelaşi lucru al improvizaţiei din noi şi pentru noi. În ceas de noapte, când luna se ridică dăruindu-ne frumuseţea ei, sperând în binele nostru, în noi, urlăm ca lupii hăituiţi: din cauza noastră, a celorlalţi, a cotidianului prea grăbit, a ceasurilor din noi, pierdute pentru totdeauna, de frica de noi înşine, de clipa ultimă sau imediată.
Trăim improvizat, în această lume a arderii covârşitoare şi nedrepte. Ne-am obişnuit în starea noastră şi, rar, ne-o asumăm. Altă suferinţă, în plus.
Noi, autorii acestei cărți, ştim aceste lucruri fiindcă ne supunem aceluiaşi chin. Improvizat sau nu. Ne supunem, dar ne dorim să ne şi eliberăm de el. Şi, cu un ajutor anume, special, am reuşit.
Din acest chin s-a născut starea noastră de aşteptare. Departe de a fi o stare diafană, senină și optimistă e o stare a trăirii depline, căutătoare de sensuri și răspunsuri, de soluţii şi speranţă temeinică. Datorită ei, înţelesurile refuzate atâta timp au fost descâlcite şi totul a căpătat strălucirea cuvenită. Ne-am reamintit ce înseamnă noţiunea de splendoare, şi prin ea am întâlnit şi înțeles destinele personajelor noastre. Ele au intrat în viaţa noastră, au întors tristeţea din noi, preschimbând-o în melancolie. Ne-au făcut să tânjim după timpul magic, după încrâncenarea umană de a rezista, şi nu numai: de a supune tot ce e vremelnic. Ne-am împăcat sufletele iar lacrima lor s-a transformat în cuvinte. Ele ne ajută acum să-l întâmpinăm pe cititor, aşa cum se cuvine. Ele îi vor reaminti ceea ce merită, ele îl vor face să se îngrijească de sufletul lui. Şi atunci, în unica clipă a zborului, vom fi noi înşine, neînsăilaţi, întregi şi umani.

(R)EVOLUŢIA SINELUI

      

       Acumulările istorice ale ultimelor secole nu se pot limita în fapt la semnificaţiile lor oficiale. Oficial − trecând prin asumarea binefacerilor reprezentate de raţionalismul cartezian, de newtonism, de abordarea lumii exclusiv ca un univers material, de industrialism − se spune că omul s-a eliberat de ceea ce, în epocile obscurantiste anterioare, fuseseră pentru el limite existenţiale. Asta a însemnat în principal eliberarea de idei şi doctrine agreate de Biserică; eliberarea de acestea n-a întârziat să trimită la cauza lor, Biserica însăşi. Dar oficial nu se spune nimic despre faptul că eliberarea de Biserică − adică de ceea ce e perceput ca "instituţia lui Dumnezeu" − a fost confundată cu eliberarea de Dumnezeu. Nu se spune de asemenea că această eliberare nu s-a făcut în beneficiul omului, ci beneficiar a fost statul modern −  aflat atunci în perioada departajării de Biserică. Astfel un factor opresiv a fost înlocuit cu alt factor opresiv. Opresorul obscurantist a fost înlocuit cu opresorul pozitivist. - 

       Bisericii limitându-i-se puterile, a putut fi impusă o laicizare generală. Forma predilectă a acesteia a constat într-o demonetizare a lui Dumnezeu, redus în mod tot mai accentuat la o sumă de ritualuri − uşor de parcurs şi uşor de înţeles la toate palierele societăţii. Ritualuri suficiente însă statului, care nu voia de fapt să-L elimine pe Dumnezeu, ci doar să-L domine! Bătălia aceasta s-a purtat în legătură cu miracolele lui Dumnezeu, şi viza în modul cel mai evident discredi-tarea posibilităţii de raportare o omului la sacru, ce trebuia ră rămână un cuvânt fără conţinut pentru el.

       Nu doar Dumnezeu, şi în niciun caz Biserica, au fost cele mai mari victime ale desacralizării, ci în primul rând omul. Omul modern a ajuns să fie profund stresat de sacru, care i se arată azi ca o capcană ce pândeşte ameninţător. De aceea, omul nu iubeşte mitul şi face în legătură cu el două acte de maximă gravitate. Întâi, el respinge mitul şi îl înlocuieşte cu basmul, care este un mit căruia i s-a extirpat sacrul şi a fost limitat la o posibilitate faptică imaginativă. În al doilea rând, omul modern reduce mitul la rit, nevrând să ştie că mimarea ritualică nu poate avea acelaşi statut cu participarea la mitt.

       Omul  este  cel  pe  seama  căruia  s-a  declanşat somnul sacrului, care este

somnul idealului. Pe somnul idealului se bazează în mod fundamental sistemul, care proclamă suficienţa cotidianului − limita materială a omului în lume, conform căreia omul nu ar putea trăi decât în cotidian, singurul univers în care s-ar putea mişca, singurul ale cărui semnificaţii s-ar arăta anticipabile, deci autentice pentru el. A apăra sistemul înseamnă a te încadra în repetabil, în cotidian, şi a-l confirma astfel. Statul are nevoie de stabilitate, iar doctrina existenţei omului exclusiv în cotidian a fost instituită pentru a deveni sursa principală a stabilităţii sale. Sistemul este artificialitatea−schema−repetabilul. Aceste identificări sunt trei repere de definire prin negaţie a lui Dumnezeu. În realitate, cotidianul este legământul cu diavolul, căci cotidianul e acel loc din care lipseşte Dumnezeu.

       Sistemul a reuşit să inducă omului sugestia că acesta este exclusiv legat de cotidian lucrând la ea neîncetat, an după an, prin învăţământul de stat, care  a fost confirmat prin învăţământul neoficial, cel interuman, ca modalitate subtilă, aflată adesea în limita subliminală. Acest învăţământ interuman i-a adus la rampă (la fel ca întotdeauna în istorie) pe oamenii cu experienţă (de viaţă). Omul cu experienţă este omul respectabil pentru că are memoria repetabilului şi o poate pune la dispoziţia celorlalţi. Sistemul îi cultivă pe oamenii cu experienţă (experienţa este un argument decisiv în calificarea indivizilor), deoarece sistemul cultivă repetabilul − cotidianul adică. Noi dorim să ne raportăm însă − în mod fundamental − mai puţin din experienţa vieţii noastre (sau a altora), ci din desăvârşirea noastră potenţială.

       Sistemul a purtat şi a câştigat bătălia pentru cotidian, adică reducerea uni-versului existenţei umane în mod exclusiv la cotidian. Omul de astăzi repetă întruna: Eu nu mă pot ridica mai presus de ceea ce sunt şi nici nu vreau asta, căci dacă ar fi aşa, ceilalţi m-ar arăta cu degetul ca pe o ciudăţenie. Oficial, acestuia i se confirmă: Nu poţi fi mai presus de ceea ce eşti tu însuţi, dar poţi fi mai presus de ceilalţi. Cum? Prin ceea ce într-adevăr se poate dobândi: bogăţie, putere, relaţii, dorinţe satisfăcute. Adică nu poţi fi mai presus calitativ, dar poţi fi mai presus cantitativ. Cotidianul neagă calitatea şi iubeşte cantitatea. IQ însuşi e o mistificare, odată ce criteriile cu care operează el sunt esenţial cantitative şi vorbesc doar despre ceea ce este omul şi nimic despre ceea ce poate deveni.

       Materialul uman cu care lucrează cotidianul este acel tip de om care cere foarte puţin de la viaţă. Şi care o face cu suficienţa că de fapt el cere tot ce se poate, în mod realist, să fie cerut, şi că tot ceea ce el nu ştie să ceară nu poate fi cerut. El vrea să stea în rând cu ceilalţi, aliniaţi pe-aceeaşi sfoară şi suspectându-se unul pe altul că ar putea vreodată să iasă din acest rând. Sistemul îşi doreşte oameni eşuaţi total în cotidian, aspirând exclusiv la valori ale cotidianului şi rezolvându-şi toate ierarhiile în cotidian. Pe aceştia sistemul îi preţuieşte, îi promovează şi-i stimulează. A te ridica împotriva cotidianului înseamnă a te ridica împotriva sistemului.

       Cotidianul se imită pe sine; idealul Îl imită pe Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre oamenii de astăzi cred că n-au nicio responsabilitate faţă de ideal, căci, deşi uneori el pare că există, de fapt nu există niciodată. Ci se simt responsabili faţă de cotidian, deoarece nu se îndoiesc că acesta există şi că în cadrul lui ei se regăsesc cu toţi ai lor.

       Sistemul a impus un anume statut al normalităţii, care-i acceptă omului în-treaga suită de necesităţi şi revendicări ce decurg din cotidian. Sistemul răsplă-teşte prin toleranţă exclusiv pe cei ce confirmă cadrele cotidianului. Omul promo-vat astfel se arată tolerant faţă de slăbiciunile celorlalţi, aşteptându-se ca şi ceilalţi să treacă cu vederea micimile lui. Ba, sistemul se arată chiar dispus să accepte că omul, în situaţii speciale, poate rătăci dreapta măsură a cotidianului, că poate crede în ceea ce a construit el însuşi în mod imaginar. Dacă omul res-pectiv revine şi se dezice de rătăcirea lui, sistemul îşi arată toleranţa, iertându-l. O astfel de situaţie e binevenită, căci arată forţa sistemului.

       Cotidianul reduce spiritul uman la capacitatea de a memora Prospecte, Mo-duri de întrebuinţare, şi de a găsi posibilităţile concrete pentru a eluda diverse limite formale. Omul de azi manipulat de sistem a fost indus să creadă că tot ce este în jurul său, tot ce-l priveşte se reduce la o schemă, la o reţetă. Omul astfel nu se îndură să accepte că el însuşi poate alcătui nu una, ci o multitudine de "reţete", cu toatele mai bune decât cea pe care i-ar pune-o la dispoziţie altcineva.

       Nu trebuie edulcorată realitatea că nimic din ce e cotidian nu durează: o manifestare aleatorie urmează altei manifestări aleatorii. Mulţi trec liniştit peste acest impas, amintindu-şi că nici omul însuşi nu durează, astfel încât nu e vorba aici decât de o adaptare şi o confirmare. Paşii noştri în cotidian, acţiunile obli-gatorii de zi cu zi, rutinele, stereotipiile, tot ce pare ineludabil din punct de vede-re diurn − toate sunt nefundamentale pentru noi în realitate, dar nu se poate face abstracţie de ele, nu se poate supravieţui fizic fără ele. Ce pondere rămâne să aibă ele? Cum pot fi demarcate limitele lor? A pune aceste întrebări e esenţial, dar omul modern îndeobşte nu consideră că ele trebuie puse. Răspunsurile celor care le-au pus deja sau le vor pune constituie marea ecuaţie individuală.

       Tot ce ţine de sufletul nostru e original şi unic, şi e fundamental pentru noi. Şi totuşi, chiar fundamental fiind, este în pericolul de a fi ţinut la distanţă sau chiar eliminat total din existenţă. Între aceşti doi poli se joacă destinul lui Dum-nezeu în noi.

       Nu confundaţi miracolul cu Dumnezeu. Miracolul e de la Dumnezeu, dar Dumnezeu e mai mult decât miracolul de la El. Cineva spunea: Miracolul există, dacă încerci să participi la el; dacă nu, el rămâne doar o împrejurare necredibilă. Este întocmai ce se întâmplă cu Dumnezeu: există, dacă tu crezi că există; crezi că există dacă participi la El.

       Ce se poate şi ce nu se poate... ce există şi ce nu există... ce este real şi ce nu este? Acestea sunt "reperele". Cum diferenţiem lucrurile? Printr-un lucru simplu... şi complex totodată: noi înşine. Universul merge odată cu noi. Parcă s-ar dezvălui odată cu noi. Răspundem noi manifestărilor lui; sau răspunde el mani-festărilor noastre? Din ceea ce percepem, cât este mesaj? Cât e consecinţă? Cât e aleatoriu? Câtă vreme cotidianul ne spune că aia-aia-şi-ailalta nu există, ne oprim şi aşteptăm să vedem ce clarificări apar. Dar când cotidianul ne spune că pur şi simplu noi nu existăm, atunci refuzăm să credem. Ce vom mai putea însă recupera din ceea ce am apucat să acceptăm că nu există doar pentru că a afirmat-o cotidianul?

       Omul trebuie să atingă un grad superior de spiritualizare, plecând de la a conştientiza că spiritul e mai puternic decât materia/corpul. Acest raport s-ar putea numi sublimare, pentru că autoimaginea pleacă de la o realitate, pe care o depăşeşte, şi astfel ajunge la alta, superioară. E ca procesul prin care aurul se aduce la suparafaţă. Dacă acceptăm că puterile spiritului sunt infinite − ceea ce astăzi orice om cu un bagaj de cunoştinţe satisfăcător şi cu o îndestulă deschi-dere a spiritului acceptă − atunci de ce refuzăm ideea de trăire peste fire, de acces la splendoare? Doar pentru că avem propriile experienţe în cotidian?

       Astăzi “lumea oamenilor” se află într-un impas identitar, într-o fundătură, şi este tot mai expusă faţă de dictatura concretului, a imediatului suficient. Starea asta de lucruri trebuie să se schimbe. Iniţierea în splendoare este o invitaţie, un îndemn. Dar cui face ea această invitaţie? Omului deschis să se preţuiască pe sine! Nu în sensul: “mă preţuiesc pe mine însumi pentru că ştiu să mă descurc în lumea aceasta”, ci: “mă preţuiesc pe mine însumi pentru că pot să mă ridic dea-supra limitelor condiţiei mele; mă preţuiesc pe mine în primul rând pentru ceea ce pot deveni”. Dumnezeu se află în om; omul care nu se preţuieşte pe sine neagă realitatea că Dumnezeu se află în el. Dar omul care se preţuieşte pe sine fără a crede că Dumnezeu se află în el face un act de veleitarism lipsit de har. Dumnezeu din om trebuie respectat, iar apropierea de el trebuie să se facă cu grijă şi smerenie. Sinele nostru nu este un castel care se ia cu asalt.                                       

      Trebuie să punem în valoare acum, în ceea ce ar putea fi un moment-zero, ideea de devenire, de autodevenire! Aceasta se poate realiza numai activ, ca un act de conştiinţă. Se poate realiza luând ca normă o imagine: proiecţia ta în vii-tor. Spuneam mai înainte că sistemul îl promovează pe omul cu experienţă, de-oarece acesta are memoria repetabilului. Nu astfel de repere trebuie să fie fundamentale pentru noi de acum încolo, ci trebuie să ne instituim noi înşine ca oameni cu memoria viitorului.

       Suntem ceea ce ne imaginăm − spunea cineva. A constata ceea ce eşti în cotidian este un act negativ şi frustrant, pentru că imaginea respectivă totdeauna se vrea ameliorată. Dar iată care ar putea să fie cheia: autoimaginea. Omul raportându-se la ceea ce poate deveni. Dar nu politic, nu social, nu economic şi nu cultural, ci spiritual. Ca o amplitudine de dezvoltare proprie, pas cu pas, din reper în reper, din act de conştiinţă în act de conştiinţă. Autoimaginea copleşeşte ca putere “realitatea”.

       Iniţierea în splendoare... Ce fel de splendoare? Splendoarea e starea pură de dumnezeire. Ce fel de iniţiere? Fiecare va da răspunsul în taină, pentru el şi pentru Dumnezeu − cel mai complet, în ultima clipă a vieţii lui. De fapt, plecăm de la pământ, condiţia noastră actuală, spre a face ascensiunea spre cer, spre Dumnezeu din noi. Într-acolo trebuie să ne urmăm drumul: spre sinele nostru superior, care e Dumnezeu. El e în noi. Asta nu înseamnă însă că ar fi aproape sau că drumul spre El ar fi lesnicios; nu e astfel, pentru că drumul spre sinele superior înseamnă în prim-plan eliberarea de atâtea concepţii ori deprinderi care fac din om prizonierul unei viziuni minore asupra realităţii. Un om, odată, a plecat să se iniţieze. Cine era acel om? Când se întâmpla asta? S-a întâmplat poate chiar azi, mai devreme, poate ieri, poate la începutul lumii. Poate omul acela era chiar Adam. Dacă a fost aşa, de ce ne amintim despre el doar că a fost izgonit din Paradis, odată cu femeia lui?

       Am pierdut participarea la Creaţia originală, pentru că n-am fost acolo, dar ni s-a dat o compensaţie pe măsură: creaţia continuă − la care putem participa, de la care nu avem voie să lipsim, dar de care nu suntem conştienţi totdeauna, şi de care tocmai ne dezbărăm. Ne dezbărăm negând implicit capacităţile noastre şi de fapt lucrând să adormim în noi factorul creaţiei, adică spiritul, să-l înlănţuim, chiar să-l negăm şi să ne adâncim în obscuritatea suficientă a materiei. Nu trebuie să ne oprim a ne imagina continuarea la orice. Aşa creăm şi stăpânim lumea în care devenim. Dacă n-o facem, luăm lucrurile aşa cum ni le dă cotidianul, şi acolo ne înmormântăm.

       Metamorfozarea Dumnezeului din om în speranţă poate fi un început, în măsura în care omul conştientizează, dincolo de datele recunoscute ale creaţiei, că doar el va stabili palierul calităţilor pentru Dumnezeul din el însuşi – el va stabili ce este inclus acolo şi va descoperi “cotele tăriei” a ceea ce a descoperit că este inclus acolo. Odată şi-odată, trebuie să ne luăm inima în dinţi şi să recunoaştem că, aşa cum noi nu suntem egali cu toţii, la fel Dumnezeu nu e acelaşi pentru toţi, ba chiar nu e acelaşi – de la un moment la altul – nici pentru fiecare om în parte, căci unul e Dumnezeu pentru cel care refuză pur şi simplu ideea de splendoare şi altul pentru cel care a pornit spre ea şi a putut decoperi “cotele tăriei” poate nici măcar sperate înainte. Trebuie ca în mod responsabil şi curajos să vorbim de calitatea raportării la Dumnezeu!!!

       Să numim lucrurile corect: aşa cum societatea actuală reprezintă epuizarea şi falimentul sufletesc al omului, care nu mai este stăpânul creaţiilor sale, ci devine sclavul lor, fiind neutralizat de ele, la fel ea consemnează epuizarea şi falimentul literaturii, învinsă deja de computer, pentru că aceasta a capotat în realismul modelelor repetabile, uitând că omul este minunat tocmai prin salba unicităţilor sale. Iniţierea în splendoare ar putea fi astfel şi chemarea spre o literatură nouă, emanând din fluidul unei noi spiritualităţi, o literatură descătuşată de curente şi de aşteptări consumate, refuzând previzibilităţile şi asumarea destinelor minore.

      

       Mişcarea noastră nu oferă soluţii, pentru că a da soluţii înseamnă a răpi libertatea. Mişcarea noastră oferă modalităţi de abordare; cu soluţiile vine fiecare dintre noi în parte, pentru sine.

 OTILIA SÎRBU şi CRISTIAN TIBERIU POPESCU